Emotii Archive

Avem nevoie de compasiune?

Posted 11/11/2015 By Psih Marina-Lucica Balea

images

Despre compasiune…….

                 Psih. Marina-Lucica Balea.

Eterna provocare a omului: viata!

Porniti in cursa catre fericire.

Totul e frumos, va  fauriti vise, sperante, planuri de viitor, faceti  tot ce puteti sa fie bine, cu eforturi mari si…. Deotata totul devine zadarnic. Cu toate bunele intentii, puteti trece prin evenimente traumatice, iar durerea suferita  va copleseste. Lucrurile pot decurge foarte rau, iar durerea poate aparea in cele mai fericite circumstante de viata. Ce puteti face? Sa acceptati suferinta,  sa acceptati compasiunea celor din jur. In asemenea imprejurari va pierdeti speranta, sunteti descurajati, va scade puterea de a va confrunta cu greutatile. Aveti nevoie de oamenii din jur, singuri nu puteti trece prin suferinta.

Oamenii au nevoie de dragoste si compasiune, de puterea celorlati de a fi alaturi de ei pentru a trece de cele mai grele obstacole. Compasiunea inseamna perceperea suferintei cu o atitudine blanda, intelegatoare, plina de iubire si alinare.”Compasiunea este o virtute umana ce ne permite sa intelegem si sa simtim experientele, emotiile si contextele traite de ceilalti ca si cum ar fi ale noastre”(Gerstein O.), este baza bunatatii umane. Uneori  nu e suficient ceea ce primiti de la oamenii apropiati, puteti simti mila, ceea ce va face sa va simtiti si mai neputinciosi, deoarece mila este un mod de a privi suferinta dintr-o pozitie superioara. Atunci, durerea se adanceste si mai tare, va simtiti neintelesi, vreti sa va izolati, sa fugiti daca se poate, sa va inchideti intr-o carapace pe care sa n-o patrunda nimeni. Este momentul in care trauma devine mai puternica, sufletul sufera, apar amintiri intruzive, flach-bak-uri, stari de rau fizic, dezorientare, pierderea sensului vietii.

In acest moment aveti nevoie de psihoterapie.  Compasiunea este un ingredient nelipsit al psihoterapiei integrative. Psihoterapia integrativa este o terapie relationala in care sarcina terapeutica este corelarea afectului, fiind un model de reglare continua, reciproca, mutuala, unde comunicarea nu salasluieste in nici unul dintre parteneri, dar este construita de ambii.

Neurostiintele demonstreaza ca, compasiunea este o empatie ce permite restructurarea si regenerarea creierului( neuroplasticitatea). Clientul experimenteaza starea de siguranta, de creativitate si de bine.

Se creaza posibilitatea conectarii cu copilul interior, eliberarii unui sentiment de dragoste profunda fata de sine, creierul este integrat cu corpul si acest lucru il determina sa functioneze din ce in ce mai bine.

Este creat cadrul in care psihoterapeutul este si ramane uman, iar clientul  simte acceptare, apreciere si compasiune, ajungand astfel cu o mai mare usurinta la constientizare si intelegere a evenimentului traumatic, la acceptare a situatiei , la asimilarea si integrarea propriei constientizari.

Psihoterapeutul creaza un spatiu uman, plin de compasiune, in care clientul isi da voie sa fie vulnerabil, pentru a se restructura, pentru a se echilibra, pentru a merge mai departe cu ranile sufletului vindecate

Tot ce aveti de facut este sa aveti curajul sa pasiti in acest spatiu, alaturi de psihoterapeut.

 

 

 

1 Comment. Join the Conversation

Atasamentul si dezvoltarea copilului

Posted 16/06/2014 By Psih Marina-Lucica Balea

                                  Psih.Marina-Lucica Balea

       Ataşamentul trebuie considerat o nevoie umană în curs de desfăşurare, mai degrabă decât o dependenţă copilărească, care creşte pe măsură ce noi creştem.

Teoria Atasamentului pune securitatea mai presus de toţi ceilalţi motivatori psihologici, şi susţine că legătura  de atasament este punctul de plecare pentru supravieţuire (Holmes 2001 The Search for The Secure Base). Drept urmare, avem nevoie sa fim atasati de persoane, de locuri, de obiecte, care ne ofera sentimentul de siguranta.

Diferite studii facute de psihologi renumiti precum Freud sau Melanie Klaine au pus in evidenta nevoia umana de atasament, plecand de la unitatea sexuala, sau nevoia de hrana, urmarind nevoia de mangaiere dar si de suport emotional, de caldura.  Mary Ainsworth a identificat deprinderea, sensibilitatea şi capacitatea de reacţie drept caracteristicile părinţilor care sunt în măsură să furnizeze ataşament sigur pentru copiii lor. Cercetarea lui Ainsworth a clarificat faptul că tocmai calitatea comunicării nonverbale în relaţia de ataşament este cea care determină siguranţa sau nesiguranţa. conceptual de “bază sigură” şi a spus că aceasta a fost mai mult decât apropiere fizică, include aşteptările copilului din partea parintelui, aşteptări care în cele din urmă au forma de hărţi mentale sau reprezentări.

Uimitor cat de importanta este relatia de atasament a copilului cu parintele, pentru dezvoltarea sa sigura, pentru dezvoltarea unor relatii sanatoase, a increderii ca va fi iubit si persoanele din jur nu-l vor parasi pentru a-i produce suferinta. Daca toti parintii ar cunoaste acest lucru, ma intreb ce tipuri de relatii ar dezvolta cu proprii copii, cat de greu i-ar lasa cu bunicii, sau la cresa, o perioada mai lunga, ca apoi sa constate trauma produsa copilului de aceasta separare, de nesiguranta. Modul în care un copil a fost tratat de către părinţii lui are o puternică influenţă aici şi este cel mai evident în adulţii de mai târziu atunci când sunt bolnavi, speriaţi sau obosiţi. Pierderea creează valuri de anxietate, parintii fiind coplesiti de propria lor durere dar si a copiilor.

Atasamentul apare la copil foarte devreme, figura centrala fiind mama. Una dintre experienţele cele mai dureroase pentru un copil este să fie separat de persoana de care s-a ataşat.

Dacă pierderea continuă (de exemplu, mama se internează în spital) copilul trece la o etapă de retragere şi apatie – nimic nu pare să îl intereseze. În cazul în care separarea continuă, se ajunge la stadiul final în care copilul pare desprins de situaţie şi acţiunile sale sunt mecanice. La reuniune copilul va arăta un amestec de uşurare, plânset şi resentimente înainte ca relaţia să revină la normal.  Experienţa ocazională de pierdere sau separare provoacă copiilor tristeţe şi perturbare pe termen scurt. Dar pentru copiii care se confruntă cu separări majore şi pierderi  regulate, cerintele psihologice sunt mai dure.

Nu doar absenţa fizică a unui părinte este perceputa ca o pierdere, indiferenţa părintească, lipsa emoţională şi ameninţările de abandon sunt de asemenea îngrijorătoare.

Copilul poate dezvolta diferite tipuri de atasament (Ainsworth), in functie de comportamentul parintelui, de disponibilitatea acestuia, de caldura si siguranta oferita astfel:

Atasamentul sigur este oferit copilului de comportamentul mamelor care  reflecta sensibilitate, acceptare fara respingere, cooperare si nu control, precum şi disponibilitate emoţională si nu depărtare.

Atasamentul evitant mamele care produc ataşamentul evitant  sunt cele care resping în mod activ ofertele lor de conectare, au inhibare de exprimare emoţională, aversiune faţă de contactul fizic. Drept urmare aceşti copii se simt mai degrabă fără vlagă, decât cu dorinţă de îmbrăţişare. Copiii evitanţi răman nemişcaţi de plecarea mamei sau de returnare.

Atasamentul ambivalent. Au fost identificate două tipuri de stiluri de ataşament ambivalente: cei care s-au supărat şi cei care au fost pasivi. S-a constatat că mamele acestor copii sunt imprevizibile şi adesea nu sunt disponibile. Deşi nu resping fizic sau verbal, nu reacţioneaza cu sensibilitate.

Ataşamentul dezorganizat poate fi înţeles ca provenind din interacţiunile copilului cu părinţii care sunt înfricoşători, speriaţi sau disociaţi. Copilul experiemntează “frică fără soluţie”.

Stima de sine şi de securitate sunt strâns legate – avem o părere bună despre noi înşine în măsura în care ne simtim parte a unei reţele de familie şi prieteni şi suntem apreciaţi în cadrul acelei reţele.

Adultii  de mai tarziu, au nevoie de o baza sigura interna, au nevoie de contact fizic cu cei dragi in momente de stres, au nevoie de suport.  Altfel apar variante patologice de comportament pentru a crea aceasta baza sigura, care includ: cheful de a mânca sau foamea, abuz de substanţe şi auto-vatamare deliberată, care  aduc linişte deşi realizate într-o manieră auto-distructivă.

Oamenii cu atasamente sigure se simt suficient de integraţi şi autonomi să se apropie fără teamă şi suficient de siguri pentru a da drumul şi a tolera separarea. Persoana evitanta doreste mai mult decat orice intimitate, în timp ce persoanele fizice ambivalente implora autonomie, dar ambele sunt prea speriate de riscul la care s-ar expune tinzând spre ceea ce doresc cu adevărat.

Pe termen lung s-a observat cum clientii “limită” au adesea istorii de ataşament dezorganizate. Ataşamentul evitant a fost asociat cu probleme obsesive, narcisiste şi schizofrenice, in timp ce ataşamentul ambivalent a fost legat de dificultăţi isterice sau actoricesc.

Atasamentul initial pe tot parcursul vieţii poate să modeleze comportamentul şi experienţa subiectivă a oamenilor.

Rolul terapeutului este de a proteja împotriva ambivalenţei şi fraudei, creind o baza de atasament sigura. Această relaţie furnizeză o bază sigură pentru explorare, dezvoltare şi schimbare.

Oferiti-va o a doua sansa, schimband ceva atunci cand observati ca va atasati de pesoane care va provoaca suferinta, sau cand nu va puteti atasa de persoanele care va ofera iubire, siguranta si caldura. Viata este un dar ce merita pretuit cu adevarat, traind-o frumos. Puteti descoperi impreuna cu terapeutul cum sa faceti acest lucru.