Familie Archive

Avem nevoie de compasiune?

Posted 11/11/2015 By Psih Marina-Lucica Balea

images

Despre compasiune…….

                 Psih. Marina-Lucica Balea.

Eterna provocare a omului: viata!

Porniti in cursa catre fericire.

Totul e frumos, va  fauriti vise, sperante, planuri de viitor, faceti  tot ce puteti sa fie bine, cu eforturi mari si…. Deotata totul devine zadarnic. Cu toate bunele intentii, puteti trece prin evenimente traumatice, iar durerea suferita  va copleseste. Lucrurile pot decurge foarte rau, iar durerea poate aparea in cele mai fericite circumstante de viata. Ce puteti face? Sa acceptati suferinta,  sa acceptati compasiunea celor din jur. In asemenea imprejurari va pierdeti speranta, sunteti descurajati, va scade puterea de a va confrunta cu greutatile. Aveti nevoie de oamenii din jur, singuri nu puteti trece prin suferinta.

Oamenii au nevoie de dragoste si compasiune, de puterea celorlati de a fi alaturi de ei pentru a trece de cele mai grele obstacole. Compasiunea inseamna perceperea suferintei cu o atitudine blanda, intelegatoare, plina de iubire si alinare.”Compasiunea este o virtute umana ce ne permite sa intelegem si sa simtim experientele, emotiile si contextele traite de ceilalti ca si cum ar fi ale noastre”(Gerstein O.), este baza bunatatii umane. Uneori  nu e suficient ceea ce primiti de la oamenii apropiati, puteti simti mila, ceea ce va face sa va simtiti si mai neputinciosi, deoarece mila este un mod de a privi suferinta dintr-o pozitie superioara. Atunci, durerea se adanceste si mai tare, va simtiti neintelesi, vreti sa va izolati, sa fugiti daca se poate, sa va inchideti intr-o carapace pe care sa n-o patrunda nimeni. Este momentul in care trauma devine mai puternica, sufletul sufera, apar amintiri intruzive, flach-bak-uri, stari de rau fizic, dezorientare, pierderea sensului vietii.

In acest moment aveti nevoie de psihoterapie.  Compasiunea este un ingredient nelipsit al psihoterapiei integrative. Psihoterapia integrativa este o terapie relationala in care sarcina terapeutica este corelarea afectului, fiind un model de reglare continua, reciproca, mutuala, unde comunicarea nu salasluieste in nici unul dintre parteneri, dar este construita de ambii.

Neurostiintele demonstreaza ca, compasiunea este o empatie ce permite restructurarea si regenerarea creierului( neuroplasticitatea). Clientul experimenteaza starea de siguranta, de creativitate si de bine.

Se creaza posibilitatea conectarii cu copilul interior, eliberarii unui sentiment de dragoste profunda fata de sine, creierul este integrat cu corpul si acest lucru il determina sa functioneze din ce in ce mai bine.

Este creat cadrul in care psihoterapeutul este si ramane uman, iar clientul  simte acceptare, apreciere si compasiune, ajungand astfel cu o mai mare usurinta la constientizare si intelegere a evenimentului traumatic, la acceptare a situatiei , la asimilarea si integrarea propriei constientizari.

Psihoterapeutul creaza un spatiu uman, plin de compasiune, in care clientul isi da voie sa fie vulnerabil, pentru a se restructura, pentru a se echilibra, pentru a merge mai departe cu ranile sufletului vindecate

Tot ce aveti de facut este sa aveti curajul sa pasiti in acest spatiu, alaturi de psihoterapeut.

 

 

 

1 Comment. Join the Conversation

Stim ce e iubirea? Care este calitatea relatiei de cuplu?

Posted 07/09/2014 By Psih Marina-Lucica Balea

 

 

cuplu3_hp-140x140Psihoterapeut Marina-Lucica Balea

Tema iubirii este foarte delicata. Este iubirea neconditionata posibila in relatiile romantice? Am învățat cum să iubesc în copilarie? Ce rol au parintii si modelele lor in dezvoltarea vietii emotionale a adultului?

Copiii  deveniti adulți ai caror parinti au fost narcisisti au învățat o noțiune distorsionată despre ceea ce este dragostea. Ii putem spun “moștenirea iubirii distorsionate.” Ei au învățat că dragostea este fie despre “ce pot face pentru tine” sau “ce poți face pentru mine.” Mulți adulți crescuți de părinți narcisisti aleg parteneri de dragoste bazandu-se pe acest sens distorsionat,  stabilind  relații dependente sau codependente … sau nici o relație, nefiind multumiti aproape niciodata.  Dependența este o înclinatie nesănătoasa, pe de altă parte, în timp ce co-dependența este de a lua in grijă pe celălalt,  ducand pana la  excluderea de a avea grija de sine.

Această noțiune distorsionată de dragoste într-o familie narcisista vine de la lipsa de ierarhie sănătoasa în legătura părinte-copil. Într-o familie normală, există o ierarhie clară în cazul în care părinții sunt în partea de sus și in care acestia  se ocupă de copii. Acesta este rolul lor, de a ghida direct, de a învața și hrăni copilul. Într-o familie narcisista, părintele narcisist este la mijloc și restul familiei orbitează în jurul lui, sau confundă conexiunile normale.

Copiii sunt adesea pusi  în rolul de a avea grija  sa-si satisfaca parintii prin tot ce fac, sau  de a se misca tiptil în jurul lor, astfel încât să nu-i supere. Nevoile emotionale ale copiilor nu sunt respectate. Acest aspect este comun atunci pentru copiii adulți ai părinților narcisisti  încearca să umple gol emoțional cu ​​relatiile de dragoste nepotrivite. Este ca și cum selectorul lor de relații este defect. Acest lucru este tot ce știa. De multe ori relația de dragoste devine o reconstituire  a relației cu părintele narcisist și poate duce la un ciclu de relații care se termină cu dezamăgire, din nou și din nou, iar copilul adult nu poate renunta, incercand tot timpul sa-si dovedeasca faptul ca este mai bun decat parintele de acelasi sex si poate repara, sau cel putin la fel de bun, traind intr-o stare de autoamagire, lupta si deceptie continua. Psihologii se referă la acest ciclu ca la o constrangere sau  autoconstrângere repetitiva.

Avem tendința de a alege relațiile în mare parte pe un nivel inconstient și suntem atrasi de persoane  familiare, cu care putem juca rolul nostru din copilărie, sau il putem repara. În cazul în care relatia  neterminata din trecut nu este eliberata, este frecventa  experimentarea constrângerii repetitive. Cu toții avem o voce intuitiva, un sentiment profund de inteligenta care strigă semnele de avertizare sau steagurile roșii, dar ea este adesea însoțită de un mod special de “surzenie.” În căutarea disperată de dragoste care nu exista în copilărie, este ușor de ignorat steagurile fluturând în speranța de a avea nevoi semnificative îndeplinite.

Relații sănătoase se bazează pe interdependență, în cazul în care ambii parteneri  funcționează mai ales ca adulți independenți. Acest lucru nu este nici dependentă, nici co-dependenta, dar putem fi  iubiti  ca persoană pentru ceea ce suntem, mai degrabă decât pentru ceea ce fac pentru tine. Trebuie să fim toți conștienți de propriile noastre nevoi nesatisfăcute și să încercam  să le  îndeplinim. Recuperarea dintr-o copilărie cu un părinte narcisist înseamnă a lucra la construirea propriul sentiment solid de sine și de învățare, de autovalorizare pentru a renunta la rolul de părinte al partenerului  în cadrul cuplului si a deveni un adult cu nevoi afective implinite.

Ca sa intelegem ce este dragostea și cum să depășim moștenirea iubirii distorsionate, este o sarcină importantă de recuperare pentru copiii adulți ai părinților narcisisti.

Acesta poate fi intelept să înțeleagă că dragostea necondiționată poate exista numai în iubirea lui Dumnezeu pentru noi și dragostea unui părinte pentru un copil și nu este probabil să existe în legătură romantică.   Odată acceptată, ne face să reevaluam relatiile noastre de dragoste și nu numai sa corectam greșelile, dar si sa  învățam  și  sa creștem  împreună intr-o relatie sanatoasa.

Puteti evalua angajamentelor voastre de dragoste daca va întrebați “ce este acest lucru numit dragoste?” … Aici sunt câteva sfaturi:

  • Intreaba-te cum te simți în prezența acestei persoane?
  • Poate  această persoană  sa scoata tot  ce ai mai bun din tine?
  • Există reciprocitate în relație?
  • Este relația plină de bunătate, compasiune și empatie?
  • Poate relatia sa adăuge calitate  la viața ta sufletească?
  • Poti oferi și primi din suflet?
  • Apar  frecvent tensiuni si insatisfactii?

Amintiți-vă că antiteza la narcisism este empatia. Fă-ti o zi caldă cu cel drag prin exprimarea empatiei pentru sentimentele tale si ale lui.  Acest lucru este cel mai mare dar pe care  ni-l putem oferi reciproc.

Daca nu stiti in ce relatie va  aflati, de ce apar disfunctionalitati, care este cea mai potrivita relatie pentru voi, sau cum sa dezvoltati  o relatie de dragoste sanatoasa, cu persoana potrivita, puteti apela cu incredere la psihoterapeutul de cuplu.

Succes! Va astept cu caldura si empatie!

Atasamentul si dezvoltarea copilului

Posted 16/06/2014 By Psih Marina-Lucica Balea

                                  Psih.Marina-Lucica Balea

       Ataşamentul trebuie considerat o nevoie umană în curs de desfăşurare, mai degrabă decât o dependenţă copilărească, care creşte pe măsură ce noi creştem.

Teoria Atasamentului pune securitatea mai presus de toţi ceilalţi motivatori psihologici, şi susţine că legătura  de atasament este punctul de plecare pentru supravieţuire (Holmes 2001 The Search for The Secure Base). Drept urmare, avem nevoie sa fim atasati de persoane, de locuri, de obiecte, care ne ofera sentimentul de siguranta.

Diferite studii facute de psihologi renumiti precum Freud sau Melanie Klaine au pus in evidenta nevoia umana de atasament, plecand de la unitatea sexuala, sau nevoia de hrana, urmarind nevoia de mangaiere dar si de suport emotional, de caldura.  Mary Ainsworth a identificat deprinderea, sensibilitatea şi capacitatea de reacţie drept caracteristicile părinţilor care sunt în măsură să furnizeze ataşament sigur pentru copiii lor. Cercetarea lui Ainsworth a clarificat faptul că tocmai calitatea comunicării nonverbale în relaţia de ataşament este cea care determină siguranţa sau nesiguranţa. conceptual de “bază sigură” şi a spus că aceasta a fost mai mult decât apropiere fizică, include aşteptările copilului din partea parintelui, aşteptări care în cele din urmă au forma de hărţi mentale sau reprezentări.

Uimitor cat de importanta este relatia de atasament a copilului cu parintele, pentru dezvoltarea sa sigura, pentru dezvoltarea unor relatii sanatoase, a increderii ca va fi iubit si persoanele din jur nu-l vor parasi pentru a-i produce suferinta. Daca toti parintii ar cunoaste acest lucru, ma intreb ce tipuri de relatii ar dezvolta cu proprii copii, cat de greu i-ar lasa cu bunicii, sau la cresa, o perioada mai lunga, ca apoi sa constate trauma produsa copilului de aceasta separare, de nesiguranta. Modul în care un copil a fost tratat de către părinţii lui are o puternică influenţă aici şi este cel mai evident în adulţii de mai târziu atunci când sunt bolnavi, speriaţi sau obosiţi. Pierderea creează valuri de anxietate, parintii fiind coplesiti de propria lor durere dar si a copiilor.

Atasamentul apare la copil foarte devreme, figura centrala fiind mama. Una dintre experienţele cele mai dureroase pentru un copil este să fie separat de persoana de care s-a ataşat.

Dacă pierderea continuă (de exemplu, mama se internează în spital) copilul trece la o etapă de retragere şi apatie – nimic nu pare să îl intereseze. În cazul în care separarea continuă, se ajunge la stadiul final în care copilul pare desprins de situaţie şi acţiunile sale sunt mecanice. La reuniune copilul va arăta un amestec de uşurare, plânset şi resentimente înainte ca relaţia să revină la normal.  Experienţa ocazională de pierdere sau separare provoacă copiilor tristeţe şi perturbare pe termen scurt. Dar pentru copiii care se confruntă cu separări majore şi pierderi  regulate, cerintele psihologice sunt mai dure.

Nu doar absenţa fizică a unui părinte este perceputa ca o pierdere, indiferenţa părintească, lipsa emoţională şi ameninţările de abandon sunt de asemenea îngrijorătoare.

Copilul poate dezvolta diferite tipuri de atasament (Ainsworth), in functie de comportamentul parintelui, de disponibilitatea acestuia, de caldura si siguranta oferita astfel:

Atasamentul sigur este oferit copilului de comportamentul mamelor care  reflecta sensibilitate, acceptare fara respingere, cooperare si nu control, precum şi disponibilitate emoţională si nu depărtare.

Atasamentul evitant mamele care produc ataşamentul evitant  sunt cele care resping în mod activ ofertele lor de conectare, au inhibare de exprimare emoţională, aversiune faţă de contactul fizic. Drept urmare aceşti copii se simt mai degrabă fără vlagă, decât cu dorinţă de îmbrăţişare. Copiii evitanţi răman nemişcaţi de plecarea mamei sau de returnare.

Atasamentul ambivalent. Au fost identificate două tipuri de stiluri de ataşament ambivalente: cei care s-au supărat şi cei care au fost pasivi. S-a constatat că mamele acestor copii sunt imprevizibile şi adesea nu sunt disponibile. Deşi nu resping fizic sau verbal, nu reacţioneaza cu sensibilitate.

Ataşamentul dezorganizat poate fi înţeles ca provenind din interacţiunile copilului cu părinţii care sunt înfricoşători, speriaţi sau disociaţi. Copilul experiemntează “frică fără soluţie”.

Stima de sine şi de securitate sunt strâns legate – avem o părere bună despre noi înşine în măsura în care ne simtim parte a unei reţele de familie şi prieteni şi suntem apreciaţi în cadrul acelei reţele.

Adultii  de mai tarziu, au nevoie de o baza sigura interna, au nevoie de contact fizic cu cei dragi in momente de stres, au nevoie de suport.  Altfel apar variante patologice de comportament pentru a crea aceasta baza sigura, care includ: cheful de a mânca sau foamea, abuz de substanţe şi auto-vatamare deliberată, care  aduc linişte deşi realizate într-o manieră auto-distructivă.

Oamenii cu atasamente sigure se simt suficient de integraţi şi autonomi să se apropie fără teamă şi suficient de siguri pentru a da drumul şi a tolera separarea. Persoana evitanta doreste mai mult decat orice intimitate, în timp ce persoanele fizice ambivalente implora autonomie, dar ambele sunt prea speriate de riscul la care s-ar expune tinzând spre ceea ce doresc cu adevărat.

Pe termen lung s-a observat cum clientii “limită” au adesea istorii de ataşament dezorganizate. Ataşamentul evitant a fost asociat cu probleme obsesive, narcisiste şi schizofrenice, in timp ce ataşamentul ambivalent a fost legat de dificultăţi isterice sau actoricesc.

Atasamentul initial pe tot parcursul vieţii poate să modeleze comportamentul şi experienţa subiectivă a oamenilor.

Rolul terapeutului este de a proteja împotriva ambivalenţei şi fraudei, creind o baza de atasament sigura. Această relaţie furnizeză o bază sigură pentru explorare, dezvoltare şi schimbare.

Oferiti-va o a doua sansa, schimband ceva atunci cand observati ca va atasati de pesoane care va provoaca suferinta, sau cand nu va puteti atasa de persoanele care va ofera iubire, siguranta si caldura. Viata este un dar ce merita pretuit cu adevarat, traind-o frumos. Puteti descoperi impreuna cu terapeutul cum sa faceti acest lucru.

Copilul nu datoreaza parintilor viata, ci cresterea.

Posted 17/02/2013 By Psih Marina-Lucica Balea

Cum invatam copilul sa se poarte frumos?

A fi un parinte bun nu tine de instinct. Nu e intotdeauna o misiune usoara. Invatam aceasta arta de la cei care ne-au crescut , dar si din practicile pe care le vedem in jurul nostru in societate.

Copiii au nevoie sa fie vazuti, ascultati, incurajati, sa primeasca afectiune si aprecieri pozitive.

Incurajandu-i  sa discute, sa negocieze, sa asculte, sa tina cont de parerile altora, oferindu-le propriile exemple, li se formeaza  abilitati  care devin vitale pentru educatia lor.

Copilul invata din modul in care parintii reactioneaza emotional in diverse contexte. El  observa ce fac parintii cand sunt veseli sau cand sunt tristi si va folosi aceste experiente, atunci cand se confrunta chiar el cu experiente similare.

Copiii au nevoie de exprimarea directa, in cuvinte , a aprecierilor pozitive din partea parintilor:

“ Sunt mandru de tine!”

Una din cele mai daunatoare experiente de viata pentru copil este exprimarea emotiilor negative prin cuvinte urate adresate copilului. Astfel copilul nu va fi motivat sa invete comportamente pozitive  si  va ajunge sa se perceapa ca fiind incapabil, lipsit de valoare si fara resurse, deci sanatatea emotionala si imaginea de sine vor fi sever afectate.

Copiii manifesta comportamente problematice cand asteptarile adultilor sunt nerealiste si neadaptate nevoilor si abilitatilor copiilor. In urma experientelor personale, parintii dezvolta convingeri mai mult sau mai putin sanatoase despre educatia copiilor. Acestea pot fi asociate cu emotii negative(ex: furie, ostilitate), cu a abilitati  scazute de empatie si intelegere a perspectivei copilului, atasament deficitar in relatia cu copilul. Convingerile devin o grila prin care parintele interpreteaza realitatea.

Se spune că cine vrea să ştie cum sunt părinţii, să privească copiii. Nu există copii buni şi copii răi ci doar copii educaţi într-un fel sau altul .

Pentru a asigura o invatare sanatoasa  a comportamentelor dezirabile, este nevoie sa-i asiguram copilului un context de invatare adecvat.

Copilul invata comportamentele functionale, pozitive, cand parintele le remarca si le apreciaza. Ignorarea acestor comportamente functionale duce la cresterea frecventei comportamentelor problematice ale copilului. Drept urmare, vanati comportamentele pozitive ale copilului si frecventa acestora va creste:” Bravo, Alina, pentru ca ai aranjat jucariile!” . Totodata ii puteti oferi un zambet si o imbratisare. Astfel copiii se vor bucura de atentie, vor invata cum sa se poarte frumos si vor fi mai putin inclinati sa secomporte urat.

Este greu pentru parinti cat si pentru copii sa fie mereu intr-o dispozitie buna sau sa remarce un comportament pozitiv daca a fost o zi grea. Eu le dau parintilor ca exercitiu sa faca o lista a comportamentelor pozitive si negative ale copilului. De cele mai multe ori diferenta dintre cele doua liste este remarcabila. V-ati gandit cat de mult trebuie sa se straduiasca copiii pentru a-i determina pe parinti sa arate ca sunt multumiti? Un lucru important de stiut este ca in realitate, nu exista copii rai, ci doar copii descurajati. Daca vom invata sa privim comportamentele negative ale copiilor ca pe o forma de a ne comunica ceva, vom gasi intotdeauna cea mai buna metoda pentru a ii corecta. Care sunt nevoile care motivează comportamentul copilului ?

Comportamentul copilului este motivat întotdeauna de o nevoie. Pot fi nevoi esenţiale, legate de supravieţuire (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, temperatură adecvată în casă, igienă, etc.); altele ţin de adaptarea la mediul social în care trăieşte copilul (educaţie, şcolarizare), de sănătatea fizică şi psihică (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentaţie sănătoasă, precum şi alternanţa dintre muncă, învăţare şi relaxare, preluarea unor responsabilităţi adecvate vârstei, etc.) iar altele sunt nevoi emoţionale.

Dragoste. Copiii au nevoie de dragoste – şi atunci când au dreptate şi când nu au dreptate, şi atunci când sunt fericiţi şi când sunt trişti. Ei au nevoie să fie iubiţi aşa cum sunt, tot timpul.

Cu intelegere si iubire, niciun obstacol nu este de netrecut.

 

“Copiii au nevoie de dragoste , mai ales atunci cand nu o merita.” – Harold Hulbert…

Consilier  psihopedagog,

Marina-Lucica Balea