Personalitate Archive

Atasamentul si dezvoltarea copilului

Posted 16/06/2014 By Psih Marina-Lucica Balea

                                  Psih.Marina-Lucica Balea

       Ataşamentul trebuie considerat o nevoie umană în curs de desfăşurare, mai degrabă decât o dependenţă copilărească, care creşte pe măsură ce noi creştem.

Teoria Atasamentului pune securitatea mai presus de toţi ceilalţi motivatori psihologici, şi susţine că legătura  de atasament este punctul de plecare pentru supravieţuire (Holmes 2001 The Search for The Secure Base). Drept urmare, avem nevoie sa fim atasati de persoane, de locuri, de obiecte, care ne ofera sentimentul de siguranta.

Diferite studii facute de psihologi renumiti precum Freud sau Melanie Klaine au pus in evidenta nevoia umana de atasament, plecand de la unitatea sexuala, sau nevoia de hrana, urmarind nevoia de mangaiere dar si de suport emotional, de caldura.  Mary Ainsworth a identificat deprinderea, sensibilitatea şi capacitatea de reacţie drept caracteristicile părinţilor care sunt în măsură să furnizeze ataşament sigur pentru copiii lor. Cercetarea lui Ainsworth a clarificat faptul că tocmai calitatea comunicării nonverbale în relaţia de ataşament este cea care determină siguranţa sau nesiguranţa. conceptual de “bază sigură” şi a spus că aceasta a fost mai mult decât apropiere fizică, include aşteptările copilului din partea parintelui, aşteptări care în cele din urmă au forma de hărţi mentale sau reprezentări.

Uimitor cat de importanta este relatia de atasament a copilului cu parintele, pentru dezvoltarea sa sigura, pentru dezvoltarea unor relatii sanatoase, a increderii ca va fi iubit si persoanele din jur nu-l vor parasi pentru a-i produce suferinta. Daca toti parintii ar cunoaste acest lucru, ma intreb ce tipuri de relatii ar dezvolta cu proprii copii, cat de greu i-ar lasa cu bunicii, sau la cresa, o perioada mai lunga, ca apoi sa constate trauma produsa copilului de aceasta separare, de nesiguranta. Modul în care un copil a fost tratat de către părinţii lui are o puternică influenţă aici şi este cel mai evident în adulţii de mai târziu atunci când sunt bolnavi, speriaţi sau obosiţi. Pierderea creează valuri de anxietate, parintii fiind coplesiti de propria lor durere dar si a copiilor.

Atasamentul apare la copil foarte devreme, figura centrala fiind mama. Una dintre experienţele cele mai dureroase pentru un copil este să fie separat de persoana de care s-a ataşat.

Dacă pierderea continuă (de exemplu, mama se internează în spital) copilul trece la o etapă de retragere şi apatie – nimic nu pare să îl intereseze. În cazul în care separarea continuă, se ajunge la stadiul final în care copilul pare desprins de situaţie şi acţiunile sale sunt mecanice. La reuniune copilul va arăta un amestec de uşurare, plânset şi resentimente înainte ca relaţia să revină la normal.  Experienţa ocazională de pierdere sau separare provoacă copiilor tristeţe şi perturbare pe termen scurt. Dar pentru copiii care se confruntă cu separări majore şi pierderi  regulate, cerintele psihologice sunt mai dure.

Nu doar absenţa fizică a unui părinte este perceputa ca o pierdere, indiferenţa părintească, lipsa emoţională şi ameninţările de abandon sunt de asemenea îngrijorătoare.

Copilul poate dezvolta diferite tipuri de atasament (Ainsworth), in functie de comportamentul parintelui, de disponibilitatea acestuia, de caldura si siguranta oferita astfel:

Atasamentul sigur este oferit copilului de comportamentul mamelor care  reflecta sensibilitate, acceptare fara respingere, cooperare si nu control, precum şi disponibilitate emoţională si nu depărtare.

Atasamentul evitant mamele care produc ataşamentul evitant  sunt cele care resping în mod activ ofertele lor de conectare, au inhibare de exprimare emoţională, aversiune faţă de contactul fizic. Drept urmare aceşti copii se simt mai degrabă fără vlagă, decât cu dorinţă de îmbrăţişare. Copiii evitanţi răman nemişcaţi de plecarea mamei sau de returnare.

Atasamentul ambivalent. Au fost identificate două tipuri de stiluri de ataşament ambivalente: cei care s-au supărat şi cei care au fost pasivi. S-a constatat că mamele acestor copii sunt imprevizibile şi adesea nu sunt disponibile. Deşi nu resping fizic sau verbal, nu reacţioneaza cu sensibilitate.

Ataşamentul dezorganizat poate fi înţeles ca provenind din interacţiunile copilului cu părinţii care sunt înfricoşători, speriaţi sau disociaţi. Copilul experiemntează “frică fără soluţie”.

Stima de sine şi de securitate sunt strâns legate – avem o părere bună despre noi înşine în măsura în care ne simtim parte a unei reţele de familie şi prieteni şi suntem apreciaţi în cadrul acelei reţele.

Adultii  de mai tarziu, au nevoie de o baza sigura interna, au nevoie de contact fizic cu cei dragi in momente de stres, au nevoie de suport.  Altfel apar variante patologice de comportament pentru a crea aceasta baza sigura, care includ: cheful de a mânca sau foamea, abuz de substanţe şi auto-vatamare deliberată, care  aduc linişte deşi realizate într-o manieră auto-distructivă.

Oamenii cu atasamente sigure se simt suficient de integraţi şi autonomi să se apropie fără teamă şi suficient de siguri pentru a da drumul şi a tolera separarea. Persoana evitanta doreste mai mult decat orice intimitate, în timp ce persoanele fizice ambivalente implora autonomie, dar ambele sunt prea speriate de riscul la care s-ar expune tinzând spre ceea ce doresc cu adevărat.

Pe termen lung s-a observat cum clientii “limită” au adesea istorii de ataşament dezorganizate. Ataşamentul evitant a fost asociat cu probleme obsesive, narcisiste şi schizofrenice, in timp ce ataşamentul ambivalent a fost legat de dificultăţi isterice sau actoricesc.

Atasamentul initial pe tot parcursul vieţii poate să modeleze comportamentul şi experienţa subiectivă a oamenilor.

Rolul terapeutului este de a proteja împotriva ambivalenţei şi fraudei, creind o baza de atasament sigura. Această relaţie furnizeză o bază sigură pentru explorare, dezvoltare şi schimbare.

Oferiti-va o a doua sansa, schimband ceva atunci cand observati ca va atasati de pesoane care va provoaca suferinta, sau cand nu va puteti atasa de persoanele care va ofera iubire, siguranta si caldura. Viata este un dar ce merita pretuit cu adevarat, traind-o frumos. Puteti descoperi impreuna cu terapeutul cum sa faceti acest lucru.

Copilul nu datoreaza parintilor viata, ci cresterea.

Posted 17/02/2013 By Psih Marina-Lucica Balea

Cum invatam copilul sa se poarte frumos?

A fi un parinte bun nu tine de instinct. Nu e intotdeauna o misiune usoara. Invatam aceasta arta de la cei care ne-au crescut , dar si din practicile pe care le vedem in jurul nostru in societate.

Copiii au nevoie sa fie vazuti, ascultati, incurajati, sa primeasca afectiune si aprecieri pozitive.

Incurajandu-i  sa discute, sa negocieze, sa asculte, sa tina cont de parerile altora, oferindu-le propriile exemple, li se formeaza  abilitati  care devin vitale pentru educatia lor.

Copilul invata din modul in care parintii reactioneaza emotional in diverse contexte. El  observa ce fac parintii cand sunt veseli sau cand sunt tristi si va folosi aceste experiente, atunci cand se confrunta chiar el cu experiente similare.

Copiii au nevoie de exprimarea directa, in cuvinte , a aprecierilor pozitive din partea parintilor:

“ Sunt mandru de tine!”

Una din cele mai daunatoare experiente de viata pentru copil este exprimarea emotiilor negative prin cuvinte urate adresate copilului. Astfel copilul nu va fi motivat sa invete comportamente pozitive  si  va ajunge sa se perceapa ca fiind incapabil, lipsit de valoare si fara resurse, deci sanatatea emotionala si imaginea de sine vor fi sever afectate.

Copiii manifesta comportamente problematice cand asteptarile adultilor sunt nerealiste si neadaptate nevoilor si abilitatilor copiilor. In urma experientelor personale, parintii dezvolta convingeri mai mult sau mai putin sanatoase despre educatia copiilor. Acestea pot fi asociate cu emotii negative(ex: furie, ostilitate), cu a abilitati  scazute de empatie si intelegere a perspectivei copilului, atasament deficitar in relatia cu copilul. Convingerile devin o grila prin care parintele interpreteaza realitatea.

Se spune că cine vrea să ştie cum sunt părinţii, să privească copiii. Nu există copii buni şi copii răi ci doar copii educaţi într-un fel sau altul .

Pentru a asigura o invatare sanatoasa  a comportamentelor dezirabile, este nevoie sa-i asiguram copilului un context de invatare adecvat.

Copilul invata comportamentele functionale, pozitive, cand parintele le remarca si le apreciaza. Ignorarea acestor comportamente functionale duce la cresterea frecventei comportamentelor problematice ale copilului. Drept urmare, vanati comportamentele pozitive ale copilului si frecventa acestora va creste:” Bravo, Alina, pentru ca ai aranjat jucariile!” . Totodata ii puteti oferi un zambet si o imbratisare. Astfel copiii se vor bucura de atentie, vor invata cum sa se poarte frumos si vor fi mai putin inclinati sa secomporte urat.

Este greu pentru parinti cat si pentru copii sa fie mereu intr-o dispozitie buna sau sa remarce un comportament pozitiv daca a fost o zi grea. Eu le dau parintilor ca exercitiu sa faca o lista a comportamentelor pozitive si negative ale copilului. De cele mai multe ori diferenta dintre cele doua liste este remarcabila. V-ati gandit cat de mult trebuie sa se straduiasca copiii pentru a-i determina pe parinti sa arate ca sunt multumiti? Un lucru important de stiut este ca in realitate, nu exista copii rai, ci doar copii descurajati. Daca vom invata sa privim comportamentele negative ale copiilor ca pe o forma de a ne comunica ceva, vom gasi intotdeauna cea mai buna metoda pentru a ii corecta. Care sunt nevoile care motivează comportamentul copilului ?

Comportamentul copilului este motivat întotdeauna de o nevoie. Pot fi nevoi esenţiale, legate de supravieţuire (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, temperatură adecvată în casă, igienă, etc.); altele ţin de adaptarea la mediul social în care trăieşte copilul (educaţie, şcolarizare), de sănătatea fizică şi psihică (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentaţie sănătoasă, precum şi alternanţa dintre muncă, învăţare şi relaxare, preluarea unor responsabilităţi adecvate vârstei, etc.) iar altele sunt nevoi emoţionale.

Dragoste. Copiii au nevoie de dragoste – şi atunci când au dreptate şi când nu au dreptate, şi atunci când sunt fericiţi şi când sunt trişti. Ei au nevoie să fie iubiţi aşa cum sunt, tot timpul.

Cu intelegere si iubire, niciun obstacol nu este de netrecut.

 

“Copiii au nevoie de dragoste , mai ales atunci cand nu o merita.” – Harold Hulbert…

Consilier  psihopedagog,

Marina-Lucica Balea

 

 

Timiditatea

Posted 13/05/2012 By admin

Ce este timiditatea.

 

Termenul ii caracterizeaza pe oamenii “tematori, plini de frica, lipsiti de incredere, de indrazneala, discreti in relatiile sociale”Timiditatea caracterizeaza toate starile in care o persoana se simte stanjenita in prezenta altcuiva.

In sens restrans, este un tip de anxietate sociala, care exprima un mod durabil si obisnuit, marcat de o tendinta de a se retrage si a evita de a lua initiative in situatiile sociale, o stangacie in situatiile sociale, in ciuda unei dorinte de a se confrunta cu aceste situatii. Ea produce un disconfort interior si o neandemanare exterioara in prezenta celuilalt, totusi prezinta o capacitate mai mare de adaptare decat in cazul fobiei sociale.

 

De ce se tem timizii?

 

Timidul evita in general situatiile sociale, el se teme mai ales de “prima data” iar anxietatea se micsoreaza o data cu repetarea intalnirilor. Timidul reuseste sa se adapteze: “Eu sunt intimidate de tot ceea ce este nou, imprevizibil sau neasteptat” spunea un client al cabinetului. Jena timidului este in anumite limite si este departe de starile de panic ape care le intalnim in cazurile de fobie sociala.

 

Cum se manifesta timiditatea?

 

In urma unui experiment in care au fost filmati un numar de personae, s-a vazut clar ca subiectii timizi vorbeau mai rar, zambeau mai putin, priveau mai putin in ochi, raspundeau mai lent, relansau conversatia mai rar si timpul de tacere este mai mare in discursul lor.

In schimb acesti timizi se poarta cat se poate de normal intrun mediu care le este familiar, ei nu sunt la fel cu cei apropiati.Subiectii timizi cunosc dificultati in doua mari situatii: cand trebuie sa aiba o initiative relationala si de fiecare data cand trebuie sa se implice personal sa vorbeasca despre emotiile lor.Timidul are constiinta starii sale.

 

Suferintele timidului

 

Timiditatea desi nu este o boala poate jena considerabil, se asociaza frecvent cu depresia si consumul de alcool.

Domeniul sentimental dar si modelul vietii sociale si profesionale al timiduluisunt marcate de ocazii pierdute. Se pare ca timizii se casatoresc mai tarziu, au copii mai tarziu si isi vad carera incetinita de timiditate. Timiditatea poate duce adesea la singuratate, dificultatea de asi construe o retea relational satisfacatoare face din ei tinta agentiilor matrimoniale sau a intalnirilor aranjate.

 

Aceste suferinte pot uneori disparea de la sine , in cadrul unor experiente de viata ori odata cutrecerea timpului persoana va fi surprinsa ca nu mai este timida asa cum era odata.

Daca totusi aceasta schimbare nu se produce si timiditatea a devenit suparatoare si impiedica persoana sa evolueze se poate apela la specialisti, acestia in functie de particularitatile individuale ale fiecaruia poate ghida timidul spre o depasire rapida  a acestei probleme.

 

psih Nicolae Nedea