Psihoterapie integrativa

Curentul integrativ in psihoterapie este rezultatul  integrarii si armonizariii mai multor orientari si grupe de metode psihoterapeutice, tinzind sa fie cea mai moderna orientare psihoterapeutica din aceasta perioada.

            Viziunea sistemica asupra psihicului, se impune asupra metodologiilor psihoterapeutice si mai ales asupra  acestei orientari care integreaza doua sau ami multe  dintre metodele psihoterapeutice  int-un procedeu mai complex, in vederea optimizarii  efectelor terapeutice.

Psihoterapia integrativa reprezinta integrarea sistemica, armonioasa si mai ales eficienta a mai multor  metode terapeutice intr-o orientare consistenta,  puternica si cu reale perspective de dezvoltare.

   Psihoterapia integrativă promovează flexibilitatea  si originalitatea abordării clientilor  fara a  reduce standardele de calitate. Psihoterapeuţii integrativi creează strategii psihoterapeutice personalizate pentru rezolvarea diverselor situaţii cu care se confruntă clienţii. Acest proces nu se face hazardat, ci într-o manieră bazată pe intuiţia clinică şi o cunoaştere solidă şi clară a problemelor existente şi a soluţiilor necesare. Aceştia manifestă o atitudine profesională, de respect, bunătate, onestitate, autenticitate şi egalitate în abordarea clientului.

           Psihoterapia integrativă afirmă importanţa asigurării unui cadru terapeutic potrivit, în care dezvoltarea şi vindecarea pot avea loc într-un spaţiu intersubiectiv creat împreună de către client si psihoterapeut.

Asfel, Erskine si Trautmann (1993) folosesc termenul „integrativ“  ca avind o sumă de înţelesuri. In primul rând  intelesul de integrare a personalităţii adica „ajutorarea clienţilor să devină conştienţi de şi să asimileze conţinutul stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi dezvolte un sens al sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi să reangajeze lumea şi relaţiile cu lumea având un contact deplin. Este un proces de realizare a unui întreg: luarea aspectelor  renegate, inconştiente, nerezolvate ale egoului şi transformarea lor în parte a unui sine coeziv”.

          „Integrativ“ se referă, de asemenea,  la teoria integrării   metodelor psihoterapeutice – aducerea alături a abordărilor afective, cognitive, comportamentale, experientiale, psihosomatice, fiziologice şi de sistem.

          Un element central al  psihoterapiei integrative consta in evaluarea  acestor domenii – afectiv, comportamental, cognitiv şi fiziologic  si  daca  acestea  sint deschise/închise unui contact (intern sau extern). Importanta este si aplicarea metodelor care sporesc acest contact. „Conceptul de contact intern şi extern este folosit în cadrul unei perspective a dezvoltării umane în care fiecare fază a vieţii prezintă sarcini mărite de dezvoltare, sensibilităţi unice în relaţia cu alţi oameni, şi oportunităţi de a învăţa mai mult”(Erskine, 1975, 1980, 1982).

Psihoterapia integrativă  se  fundamenteaza pe mai multe si diverse aspecte teoretice, pe mai multe modele explicative: psihanalitice, psihodinamice, centrate pe client, comportamentale, experientiale, analitic tranzactionale, gestaltiste, psihosomatice, etc.  „Fiecare oferă o explicaţie validă a comportamentului şi funcţiei psihologogice şi fiecare este sporită atunci când este selectiv integrată cu altele „(Erskine şi Moursund, 1988).

         Pentru psihoterapia integrativă  este importanta multitudinea perspectivelor din care priveste  functionarea umana   dat tot atit de importante sunt: relaţia client-terapeut, situatia de contact-în-relaţie, stările sinelui şi funcţia intrapsihică, transfer şi tranzacţii, nevoi relaţionale şi reciprocitate afectivă, precum şi proces de dezvoltare şi scenariu de viaţă.

          Ken Evans  afirma ca  psihoterapia integrativa nu este o alta scoala noua de psihoterapie. “Este mai degraba o miscare. O miscare animata de oameni ce considera ca nici o abordare nu poate avea monopol deplin asupra adevarului”.

Scopul psihoterapiei devine acela de a sprijini pacientul in dezvoltarea cunoasterii sale emotionale, in a dobandi capacitatea de a fi in contact cu propriile nevoi precum si capacitatea de a experimenta si de a se bucura de intimitate.

            Se creaza o relatie terapeutica corecta, care este importanta pentru ambele parti: pentru terapeut  este importanta pentru realizarea cit mai eficienta a demersului terapeutic in sensul in care isi doreste  succes, isi doreste sa satisfaca dorinta clientului si  satisfactia proprie – cea a lucrului bine facut, isi doreste cresterea prestigiului, iar pentru  pacient este deosebit de importanta pentru ca el vrea sa scape de  suferinta, sa-si dezvolte sau sa-si  imbunatateasca capacitatitatile adaptative.